Depresia şi acceptarea necondiţionată de sine

 Eu sunt OK, tu eşti OK

V-aţi considerat vreodată prost, lipsit de valoare sau că nu sunteţi bun de nimic? Aveţi obiceiul de a vă învinovăţi când faceţi vreo greşeală? Aveţi tendinţa să credeţi că sunteţi aşa cum cred cei care au o părere proastă despre dumneavoastră? Dacă da, atunci este foarte probabil să aveţi o problemă cu evaluarea globală a dumenavoastră şi a altora. Aceasta înseamnă că ne judecăm pe noi înşine şi pe ceilalţi în funcţie de comportamentele noastre/lor. Persoana noastră, a partenerului nostru, a copilului nostru este diferită de comportamentele mele/ale partenerului/ale copilului. Fiinţa oricărui om nu poate fi etichetată drept bună sau rea.

Toate fiinţele umane au aceaşi valoare indiferent de rezultatele lor. Ceea ce ne diferenţiază pot fi aptitudinile noastre, ceea ce ştim să facem, nivelul de cunoştinţe, responsabilităţile noastre. Însă, asta nu ne transformă în fiinţe mai superioare sau inferioare, ci în fiinţe cu aptitudini, responsabilităţi diferite. Toate fiinţele umane sunt egale ca şi valoare indiferent de sex, rasă, naţionalitate, nivel de pregătire, poziţie socială.

Însă, de obicei, oamenii se învinovăţesc pe ei înşişi şi pe alţii conform regulii iraţionale: „oamenii nu trebuie în nici un caz să se comporte neplăcut şi nedrept, iar atunci când se comportă astfel, trebuie să îi acuzaţi, să îi condamnaţi şi să îi vedeţi ca pe nişte persoane rele, imorale sau detestabile.”

Idea conform căreia îi putem eticheta pe alţii ca fiind oameni răi este adânc înrădăcinată în cultura noastră. De aceea ne vine atât de uşor să criticăm, să ne dăm cu părerea, să spunem ce ar fi trebuit făcut. Însă greşim de fiecare dată când spunem că o persoană este rea datorită faptului că a făcut ceva rău. În fiecare din noi există capacitatea de a face atât lucruri bune cât şi rele. Nu există persoană care să facă doar lucruri rele, cum nu există persoană care să facă doar lucruri c bune. De aceea e mai raţional să spunem: „ceea ce ai făcut este greşit, însă asta nu face din tine o persoană rea. Poţi oricând, dacă doreşti, să alegi să faci ceea ce este bine.”

Ar fi de preferat să nu-i criticăm pe cei care au greşit, în mod special pe copii, ci să-i ajutăm să îşi spună:

1. „Sunt responsabil pentru o faptă rea sau imorală (am minţit, am furat, am lovit pe cineva, etc)
2. „Cum aş putea să corectez şi să evit să mai fac astfel de greşeli pe viitor?”

Prin faptul că îi criticăm şi îi acuzăm pe oameni pentru comportamentele lor îi învăţam să creadă următoarele: „sunt o persoană rea pentru că am făcut această faptă rea. Sunt o persoană rea, deci nu mă pot schimba. Eu nu pot face nimic bine.” Cineva care crede că este o persoană rea nu va încerca să facă binele deoarece crede că nu poate. Cineva care crede că este prost nu va încerca să se dezvolte deoarece i s-a spus că este prost şi nu poate. Cineva care se învinovăţeşte pentru că a greşit va încerca să evite să mai facă greşeli şi va evita să experimenteze, să înveţe, să-şi asume riscuri.

Dacă criticăm persoana şi nu comportamentul ne creem o stare de furie şi ostilitate faţă de ei. Stările de furie reflectă pretenţiile pe care le aveţi faţă de alţii. Când sunteţi furioşi, ceea ce vreţi de fapt să spuneţi este: „nu îmi convine comportamentul copilului” şi „pentru  că nu îmi convine, nu ar trebui în nici un caz să se comporte aşa.” De ce nu ar trebui copilul să se comporte copilul aşa cum a făcut-o, doar pentru că nu v-a convenint dumenavoastră? Este nerealist să credeţi că comportamentul cuiva nu ar trebui să existe doar pentru că dumneavoastră vă doriţi aceasta. Condamnarea persoanei celuilalt, şi nu a comportamentului lui, duce la furie şi la detestarea celuilalt, care la rândul lui ne va detesta pe noi, fapt ce nu va duce la modificarea comportamentului greşit. De exemplu, un copil căruia îi reproşaţi mereu că nu face nimic bun şi că e un copil rău, nu va avea nici o motivaţie să-şi schimbe comportamentul şi există probabilitatea ca comportamentul cel rău să se repete tot mai des.

Prin faptul că oamenii se învinovăţesc, ei fac confuzie între faptele (comportamentele) lor greşite şi fiinţa lor. Indiferent de câte fapte rele face cineva, el nu poate fi o fiinţă rea deoarece poate mâine va decide să facă fapte bune, iar dacă este o fiinţă rea nu ar putea să le facă. Oamenii îşi pot schimba comportamentele, însă fiinţa lor nu poate fi etichetată ca fiind bună sau rea.

Pentru cei care cred în Dumnezeu este de ajutor să amintim că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii la fel, în aceaşi măsură, indiferent de faptele lor bune sau rele. Nu îi iubeşte mai mult pe cei care nu au greşit atât şi nici mai puţin pe cei care au fpcut mai multe păcate. Lui Dumnezeu nu îi plac păcatele (comportamentele, faptele rele) ale oamenilor. Însă El nu dispreţuieşte pe nimeni, nu urlă din ceruri de furie la cei cărora nu au ascultat şi nu au îndeplinit poruncile Lui. Îi iubeşte la fel şi încearcă să-i ajute să nu mai repete aceleaşi fapte. De ce nu am face şi noi la fel? Sau ne asumăm oare mai multe prerogative decât Dumnezeu însuşi? A nu fi de acord, a nu ne plăcea un anumit comportament e una, şi a pretinde ca acesta să nu existe sau că cineva este descalificat ca persoană, sau că este o persoană josnică deoarece a făcut acel lucru, este altceva. Dumnezeu ne acceptă aşa cum suntem, să facem şi noi la fel!

Cel mai valoros cadou pe care vi-l puteţi face în această viaţă este să vă acceptaţi necondiţionat pe dumneavoastră înşivă, cu calităţile şi defectele dumneavoastră. Acceptarea de sine necondiţionată vă va ajuta să nu vă evaluaţi în funcţie de părerile altora, să luaţi decizii obiective, să vă simţiţi şi să trăiţi mai liniştiţi, să vă puneţi mai bine în valoare calităţile pe care le aveţi, să vă dezvoltaţi mai pe deplin decât aţi făcut-o vreodată.

Acceptarea de sine înseamnă a fi mulţumiut cu ceea ce sunteţi acum. Să recunoaşteţi cu sinceritate ce calităţi aveţi, la ce sunteţi bun şi să vă acceptaţi în deplinitate. Să vă acceptaţi însuşirile psihice şi fizice deopotrivă. Acceptaţi că mereu vor fi oameni care vor fi mai înzestraţi decât noi, oameni care vor avea mai multe succese, oameni care vor fi mai apreciaţi pentru fizicul lor, însă asta nu ne face fiinţe inferioare. Suntem diferiţi, însă la fel de valoroşi.

Unii numesc acest lucru stimă de sine. Stima de sine, însă, poate duce la a ne supraevalua şi a ne evalua favorabil când avem comportamente performante şi să ne credem valoroşi deoarece am reuşit ă avem acele comportamente performante. Acceptarea de sine, pe altă parte, ne învaţă să ne acceptăm aşa cum suntem şi să acceptăm că valoarea noastră este constantă indiferent de părerile altora şi comportamentele noastre.

Thomas Harris care a scris cartea „Eu sunt OK, tu eşti OK”, spune că există patru poziţii pe care le putem lua în relaţie cu noi înşine şi în relaţie cu alţii.

1. Eu nu sunt Ok – tu eşti Ok – persoana care este în această poziţie se evaluează negativ pe sine şi are nevoie de acceptare din partea celorlalţi.
2.  Eu nu sunt Ok – tu nu eşti Ok – persoana din această poziţie se evaluează negativ atât pe ei înşişi cât şi pe ceilalţi. Ei vânează greşelile şi sunt mai tot timpul indispuşi. Această stare de lucru afectează relaţiile cu cei din jur în mod negativ.
3. Eu sunt Ok – tu nu eşti Ok – persoană din această poziţie se evaluează pozitiv pe sine şi negativ pe cei din jur. Îşi justifică mereu faptele şi critică celelalte persoane. În caz de eşec, vina este a celorlalţi.
4. Eu sunt Ok – tu eşti Ok – persoana din această poziţie alege şi acceptă că toate persoanele sunt la fel de valoroase. El îi lasă pe ceilalţi să ştie că le apreciază punctele tari şi că nu îi judecă pentru defectele lor ci îi acceptă aşa cum sunt. La fel face şi cu persoana sa. Nu se acuză pentru greşelile sale şi nici nu se umflă în pene pentru reuşite. Se acceptă în totalitate cu calităţi şi defecte deopotrivă.Persoana care nu se acceptă pe sine aşa cum este, este de obicei nefericită şi incapabilă să aibă relaţii armonioase cu ceilalţi.

   Exemplu:

   Am căzut la examen = am avut un comportament neperformant, însă asta nu înseamnă că nu am valoare. Sunt valoros prin mine însăşi ca şi fiinţă umană şi valoarea mea nu depinde de reuşitele sau eşecurile mele. Hai să văd ce pot face să îmi iau examenul.

   Nu am prezentat bine cazul copiulului din plasament şi copilul a fost mutat la o altă familie – am greşit, însă asta nu mă face o persoană mai puţin valoroasă. Hai să văd ce pot să învăţ din această experienţă.

   Copilul m-a lovit – ce a făcut este greşit, însă asta nu îl face un copil rău sau o persoană mai puţin valoroasă. Hai să văd cum aş putea să-l învăţ în mod constructiv să nu mai lovească.

   Copilul minte, fură şi înjură – ceea ce face e greşit, însă aceste comportamente nu îl fac un copil rău sau o persoană mai puţin valoroasă. Hai să văd cum aş putea să-l ajut să nu mai facă aceste comportamente.

   Acceptarea necondiţionată de sine vs. stimă de sine

   La momentul când veţi ajunge la sfârşitul citirii acestui articol, veţi avea singura unealtă de care aveţi nevoie pentru a vă elibera permanent de stima de sine scăzută. Veţi învăţa despre adevărata cauză a stimei scăzute de sine şi cum să scăpaţi de ea. Tehnica pe care o veţi învăţa este simplă şi uşor de folosit, însă, asemenea mersului pe bicicletă, necesită exerciţiu până când stăpâniţi detaliile. Haideţi să începem prin a arunca o privire la cauza stimei scăzute de sine.

   Stima scăzută de sine scăzută apare atunci când ne comparăm pe noi înşine cu alţii şi credem că nu suntem la fel de buni ca ei. Pe de altă parte, atunci când credem că suntem mai buni ca alţii, stima de sine creşte.

   Câteodată ne comparăm pe noi înşine cu un standard imaginar despre cât de buni ar trebui să fim şi nu cu o altă persoană. Dacă nu suntem la fel de buni ca şi standardul pe care l-am pus atunci stima de sine se clatină; dacă credem că suntem mai buni decât standardul pus, atunci stima de sine creşte.

   Atunci când faceţi aceste comparaţii, acceptaţi faptul că unii sunt mai buni ca alţii. Atunci când faceţi aceste comparaţii, acordaţi o valoare fiecărei persoane, în mod deosebit vouă înşivă, iar apoi comparaţi valoarea voastră cu a celorlalte persoane sau cu valoarea sinelui ideal pe care vi-l imaginaţi.

   Toate evaluările de sine, fie înalte sau scăzute, se bazează pe credinţa că unii oameni sunt mai buni ca alţii. Fără această credinţă, nu aţi fi capabili să vă evaluaţi pe voi înşivă, iar stima de sine nu ar fi o problemă pentru voi. Dacă vreţi să scăpaţi de stima de sine scăzută, trebuie să scăpaţi prima dată de credinţa că unii oameni sunt mai buni ca alţii.

   Ce e greşit în evaluarea altora

   Înainte de a vă arăta cu să scăpaţi de această credinţă, haideţi să aruncăm o privire mai atentă la daunele făcute de credinţa că oamenii pot fi evaluaţi.

   • Evaluarea oamenilor conduce la o atenţie excesivă către sine. Atunci când vă îngrijoraţi despre cât de bine sau mult valoraţi, vă treziţi că concentraţi mai puţin la ceea ce faceţi pentru că sunteţi atenţi la cât de bine faceţi. În consecinţă performanţa voastră la lucrurile importante are de suferit pentru că nu acordaţi concentrarea voastră la maximum. Cu cât este performanţa voastră mai scăzută, cu atât mai scăzut vă evaluaţi. Stabiliţi astfel un cerc vicios unde performanţa scăzută conduce la o evaluare scăzută, ce conduce la o performanşă scăzută…, etc.
   • Foarte puţini oameni ajung să fie extaordinar de talentaţi. Majoritatea dintre noi sunt – prin definiţie – la mijloc sau mai jos cu privire la orice domeniu. Aceia care au un talent într-un domeniu nu sunt de obicei cu nimic mai buni decât noi în alte domenii. Dacă ne evaluăm pe noi înşine în acord cu talentele noastre, atunci majoritatea dintre noi o vom duce foarte rău. Deoarece mulţi dintr noi nu au un talent extraordinar, ne vom face foarte susceptibili la stimă scăzută de sine atunci când ne evaluăm pe baza lipsei noastre de talent.
   • Evaluarea oamenilor cere să ne comparăm permanent cu ceilalţi. Atunci când ne comparăm favorabil cu ei dezvotăm un complex de superioritate; atunci când ne comparăm nefavorabil, dezvoltăm un complex de inferioritate. Comparându-ne cu alţii, stima noastră de sine urcă şi coboară permanent în funcţie de persoana cu care ne comparăm. Acest efect duce la un suiş-coborâş emoţional, cu mult prea multe coborâşuri şi prea puţine urcuşuri.
   • Ideea că există „oameni buni” şi „oameni răi”, conduce deseori la concluzia că „oamenii răi” ar trebui pedepsiţi, iar „oamenii buni” răsplătiţi. Totuşi acest lucru pare incorect deoarece simplul fapt de a fi o „persoană bună” ar părea o răsplată în ea însăşi, în timp ce a fi o „persoană rea” pare suficient pentru a fi pedepsit.
   • Atunci când spunem că Persoana A este mai bună ca Persoana B datorită unei calităţi particulare vă faceţi vinovat de bigotism. Nu există diferenţă dacă calitatea în discuţie este rasa, religia, orientare sexuală, inteligenţa, bogăţia, condiţia fizică, atractivitatea realizările în afaceri sau orice altă calitate. Toate evaluările asupra persoanelor sunt o formă de bigotism.
   • Atunci când lăudaţi pe cineva datorită a ceva ce a făcut, atunci de fapt, îi manipulaţi încurajându-i să repete ceea ce au făcut. Atunci când îi condamnaţi, îi manipulaţi descurajându-i să repete acţiunea făcută ce a dus la condamnarea lor. Adeseori această formă subtilă de manipulare nu este în interesul cel mai bun al persoanei pe care o lăudaţi sau condamnaţi şi conduce de multe ori la pierderea direcţiei de sine a persoanei în cauză.
   • Standardul cu care ne evaluăm pe noi înşine este de obicei în acord cu ceea ce societatea se aşteaptă de la noi. Măsurându-vă valoarea ca persoană după cât de bine vă ridicaţi la standardele societăţii, renunţaţi la individualitate şi deveniţi „unul din mulţime”. În acest fel, ordinea stabilită rămâne la locul ei şi autoritatea rămâne neprovocată, conducând la o putere şi avere mai mare a acelora care au deja prea mult.
   • Etichetându-vă pe voi înşivă şi pe alţii ca buni sau răi, poate deveni o profeţie auto-împlinită. Dacă credeţi că sunteţi un ratat pentru că aţi eşuat la anumite sarcini, puteţi să vă pregătiţi la a greşi de obicei.
   • Evaluarea oamenilor interferează cu comunicarea interpersonală şi conduce la judecarea celorlaţi în loc să-i ascultăm şi să înţelegem punctul lor de vedere.
   • Atunci când vă îngrijoraţi de cât de mult valoraţi ca şi persoană, irosiţi deseori timp inutil şi energie în activităţi destinate să crească valoarea voastră în loc să vă ocupaţi  de activităţi care să vă ofere plăcere. În consecinţă, evaluarea oamenilor reduce fericirea voastră.

   Putem vedea din punctele de mai sus că credinţa că unii oameni sunt mai buni ca alţii conduce la probleme emoţionale şi sociale. Desigur, faptul că o credinţă duce la probleme nu este un motiv suficient de a abandona credinţa.  Fiecare este liber să continue să gândească iraţional.

   În plus, par să existe dovezi suficiente care să sprijine această credinţă. Tot ce aveţi de făcut este să vă uitaţi la ştirile de seară ca să vedeţi „oameni buni” riscându-şi viaţa în timp ce salvează pe alţii din clădiri în flăcări, şi „oamenii răi” care omoară şi fură. Cum se poate aştepta de la tine să renunţi la credinţa aceasta în faţă la atât de multe dovezi.

   Ce sunt nu este totuna cu ce fac

   Răspunsul se află în recunoaşterea naturii iluzorie a ceea ce credem. Aparenţa că unii oameni sunt mai buni ca alţii este o iluzie optică care vă păcăleşte să o acceptaţi. Totuşi, dacă sunteţi pregătiţi să priviţi la ea dintr-un unghi diferit, puteţi vedea că această credinţă nu are nici o bază şi puteţi să scăpaţi din ghearele ei. Haideţi să ne uităm la ea dintr-un unghi diferit.

   • Evaluarea întregii persoane datorită uneia sau două trăsături sau comportamente este o formă de suprageneralizare. De fapt egalizează parte a unei persoane cu întreaga persoană. Ideea evaluării persoanelor duce la concluzia ilogică că – de exemplu – jucătorii de golf mai buni sunt persoane mai bune decât cei care joacă mai slab, bazat numai pe abilităţile lor la golf. Puteţi să înlocuiţi golful cu orice altă calitate (rasă, religie, orientare sexuală, inteligenţă, avere…) şi concluzia rămâne la fel de falsă.
   • Toate caracteristicile noastre sunt diferite. Aşa cum nu puteţi să adăugaţi mere la portocale şi să scădeţi biciclete, nu puteţi adăuga frumuseţe la generozitate şi să scădeţi necinstea pentru a obţine o evaluare generală.
   • Trăsăturile şi comportamentele după care ne evaluăm pe noi înşine tind să fluctueze. De exemplu, dacă vă evaluaţi după cât de generos sunteţi, veţi observa că în unele zile sunteţi mai generos decât în altele. Cum vă puteţi evalua după ceva care fluctuează permanent fără ca evaluarea personală să meargă când sus când jos?
   • Nu există o înţelegere stabilită asupra valorilor anumitor caracteristici. De exemplu, eu aş putea să evaluez superior pe cineva datorită abilităţii sale de a acţiona, în timp ce tu s-ar putea să nu evaluezi această abilitate la fel de superior ca mine. Atât timp cât suntem în dezacord asupra valorilor fiecărei caracteristici, nu vom cădea de acord nici asupra evaluării persoanei care posedă trăsătura respectivă. În consecinţă, toate evaluările asupra persoanelor sunt pur şi simplu o chestiune de opinie, nu un fapt.
   • Chiar dacă eu şi cu tine am cădea de acord că riscarea vieţii prin intrarea într-o clădire care arde pentru a salva viaţa cuiva este o realizare mai mare decât câştigarea unui Premiu al Academiei, s-ar putea să nu cădem de acord asupra a cu cât este acesta mai mare. Este de două ori mai mare, de două zeci, de două sute? Până când nu cădem de acord asupra cât de bună este o realizare, nu putem cădea de acord asupra modului în care îl evaluăm pe cel ce le realizează. Încă o dată, evaluarea noastră se arată a fi bazată pe opinie şi nu pe fapte
   • Să presupunem că îmi petrec toată viaţa făcând fapte bune dar într-o zi omor pe cineva. Anulează această crimă tot binele pe care l-am făcut? Aş fi o „persoană bună” pentru tot binele care l-am făcut sau o „persoană rea” datorită crimei pe care am comis-o? Ce fel de matematici aţi folosi pentru a cântări valoarea faptelor mele bune în balans cu crima comisă? Cu toţii facem unele fapte bune şi altele rele în viaţa noastră. Cum măsurăm faptele bune faţă de cele rele? Nu există o formulă standard pentru a face acest fel de calcule, aşa că încă o dată ajunem înapoi la o chestiune de opinie, nu fapte.
   • Pentru a face o evaluare precisă, ar trebui să ştim tot ce se poate şti despre o persoană. Fără toate informaţiile, evaluarea noastră ar fi, în cel mai bun caz, numai aproximativă. Dar nu ştim şi nu putem şti tot ce se poate şti despre o persoană. Nimeni nu îşi poate aminti toate faptele şi gândurile sale, astfel că orice evaluare şi-ar face ar fi făcută numai pe baza la anumite informaţii. Este foarte obişnuit ca oamenii să-şi îndepărteze din memorie eşecurile, astfel că este posibil ca o piesă de importanţă vitală din mozaic să lipsească ceea ce ar face evaluarea foarte imprecisă.
   • În timp ce s-ar putea să nu cunoaştem tot ceea ce se poate şti despre noi înşine, sau să cădem de acord asupra valorii fiecărei caracteristici sau comportament, putem probabil să fim de acord că este mai bine să fim în viaţă decât morţi. Pe baza acestei evaluări, am putea cădea de acord să ne evaluăm pe baza existenţei noastre: „Exist, deci sunt bun.” În timp ce aceasta este o valoare practică, în aceea că ne face pe toţi egali şi ne permite să ne evaluăm superior şi să scăpăm de stima scăzută de sine, este probabil lipsit de sens şi încă o dată o chestiune de opinie, nu un fapt.

   A ne da nouă înşine şi altora o valoare este atât dăunător cât şi imposibil a o face cu precizie. De aceea este în intresul nostru suprem să abandonăm ideea că unii oameni sunt mai buni ca alţii. Aşa cum am spus mai sus, a renunţa la această credinţă necesită exerciţiu; vă va pune deasemenea în contrast cu credinţele aproape a fiecărei persoane pe care o cunoaşteţi, dar este un efort care merită.

   Expuneţi-vă
   Primul pas în abandonarea credinţei că cineva este mai bun ca altcineva este să recunoaştem că fiinţele umane sunt caractere complexe. Cu toţii avem o mulţime de caracteristici, atât bune cât şi rele sau neutre. În anumite momente şi la anumite sarcini, performanţa noastră variază de la excepţional la dezastruos. Uneori ni se pare că comportamentul celorlalţi este pe placul nostru, iar uneori nu.

   Atunci când recunoaşteţi o trăsătură sau un comportament în voi înşivă care vi se pare indezirabil, admiteţi faţă de voi înşivă că nu vă place. Spuneţi-vă „nu îmi place… (orice ar putea fi).”

   Următorul pas este să vă propuneţi să vă amintiţi că trăsătura care nu vă place nu vă face o fiinţă umană mai puţin vrednică. Spuneţi-vă : „nu îmi place (orice ar putea fi) DAR asta nu mă face o fiinţă inferioară.” Asiguraţi-vă că acordaţi respingerii o nuanţă puternică. Unele exemple ale acestei tehnici în acţiune include următoarele:

   • Nu îmi place cum arăt DAR asta nu mă face inferior faţă de alţii
   • Nu am făcut acel lucru foarte bine, DAR aceasta nu mă face un individ nevrednic.
   • Unii oameni sunt mai buni la X, DAR asta nu îi face pe ei oameni mai buni.

   Asimilaţi obiceiul de a separa comportamentul vostru de indentitate voastră. La fel ca şi separarea performaţelor voastre mai scăzute de identitatea voastră, stabiliţi practica de a separa calităţile mai bune ale voastre de identitate, deasemenea. În plus, separaţi comportamentele altora de identitatea lor deasemenea. Aici sunt câteva exemple de luat în considerare.

   • „Am făcut acel lucru bine, DAR aceasta nu mă face o fiinţă umană superioară.”
   • „Sunt bun la X, DAR aceasta nu mă face o persoană mai bună ca alta.”
   • „Nu îmi place felul în care m-a tratat X, dar asta nu îl face un individ nevrednic.”
   • „Ea este bună la X, DAR asta nu o face o personă mai bună decât oricine altcineva.”

   De fiecare dată când folosiţi această metodă, pe care eu o numesc „expunere”, luaţi-vă timp să vă gândiţi ce spuneţi. Nu repetaţi papagaliceşte cuvintele, daţi-le semnificaţie şi gândiţi-vă de ce caracteristicile şi comportamentele – bune sau rele – nu afectează valoarea unei persoane.

   Odată ce aţi luat decizia să separaţi comportamentele voastre de indentitate, puteţi să vă luaţi la revedere de la stima de sine scăzută pentru veşnicie.

   De meditat!

   Albert Ellis spune: “Mă voi accepta întotdeauna ca fiinţă imperfectă, care va face multe erori şi greşeli. Îmi voi alege, în special, scopurile şi obiectivele şi îmi voi aprecia şi evalua gândurile, emoţiile şi comportamentele ca fiind “bune” doar atunci când ele ajută şi ca “rele” doar atunci când îmi sabotează scopurile individuale şi sociale. Nu mă voi mai evalua în mod global pe mine, persoana mea sau fiinţa mea. Dobândind acceptare de sine necondiţionată, voi încerca întotdeauna, indiferent dacă îndeplinesc sau nu corect lucrurile, indiferent dacă sunt sau nu aprobat de către ceilalţi să realizez mai bine lucrurile şi să mă înţeleg bine cu oamenii nu pentru a-mi dovedi valoarea pe care o am ca şi persoană ci pentru a-mi spori eficienţa şi starea de bine.” (Albert Ellis, Ghid pentru o viaţă raţională, pg. 305).

   În ce priveşte acceptarea necondiţionată a celorlalţi, Ellis spune: “Îi voi accepta pe ceilalţi oameni în mod necondiţionat, chiar şi atunci când nu îmi convine ce comportamente sau alte lucrui fac ei sau eu. Îi voi accepta ca oameni care sunt predispuşi la greşeli şi nu îi voi critica niciodată ca şi persoane. Voi accepta păcătoşii, dar nu şi păcatul, regulă pe care o voi aplica şi în cazul meu. Voi încerca să-I ajut pe oameni să-şi schimbe comportamentele neadecvate, iar dacă nu vor face acest lucru voi sta la distanţă de ai; nu voi insista asupra faptului că ei trebuie cu necesitate să se schimbe, şi nu voi fi răzbunător sau neiertător dacă ei nu se schimbă. Voi încerca să-I ajut pe oameni să se comporte în mod corect şi imparţial, dar nu-i vor acuza pentru faptul că ei nu sunt atât de corecţi precum ar trebui să fie.”(Albert Ellis, Ghid pentru o viaţă raţională, pg. 306).

   Neacceptarea de sine şi depresia

   Emoţia resimţită, în general, de cei care se culpabilizează este depresia. Depresia se caracterizează prin: trăirea sentimentului de tristeţe, plâns frecvent, sentimente de culpabilitate, iritabilitate, anxietate, tensiune psihică, lipsa bucuriei pentru activităţile normale, nivel de energie scăzut, activităţile obişnuite şi plăcute (cititul, vizionare TV, plimbări) devin dificile şi plictisitoare, preocupare faţă de „cât de rău se simte persoana” şi faţă de problemele fără rezolvare care îl aşteaptă, tulburări de somn, apetit scăzut sau crescut, apetit sexual diminuat.

   Persoanele care nu se acceptă necondiţionat au, în general, următoarele probleme: dificultate de a spune „nu”, dificultate de a-şi exprima punctul de vedere dacă este diferit de al celorlalţi, dificultatea de a spune ce doresc, sentimente de inferioritate, dificultate de a se adapta („Nu voi fi în stare să mă descurc singură”), se simt depăşite de problemele de zi cu zi, evită contactul cu ceilalţi, stau şi macină gânduri triste, au capacitate de concentrare scăzută, se simt vinovaţi pentru că sunt deprimaţi („este vina mea, merit să mă simt că mă simt aşa”)

   Credinţele iraţionale care stau la baza deprecierii de sine şi a altora:

   Gândurile care cauzează depresia au la bază convingerea că valoarea personală depinde de succes. Conţinutul gândurilor pot fi clasificate în trei grupe:

   • Deprecierea de sine: sunt lipsit de valoare
   • Experienţele curente: nimic din ceea ce fac nu este bine
   • Viitorul: niciodată nu mă voi simţi mai bine.

   Exemple de credinţe iraţionale depreciative:

   • Ca să am valoare trebuie să reuşeşc în ceea ce îmi propun, iar dacă nu reuşesc înseamnă că sunt un om nevaloros.
   • Dacă cineva gândeşte rău despre mine, eu nu pot fi fericit.
   • Trebuie să fac bine orice lucru de care mă apuc.
   • E groaznic atunci când lucrurile nu se întâmplă aşa cum cred eu că trebuie.

   Gândurile negative sunt rezultatul unor erori de percepere şi interpetrare a experienţelor vieţii:

   • Suprageneralizarea: persoana trage concluzii generale pornind de la situaţii particulare: am făcut  ceva greşit şi îmi spun “tot ce fac este greşit”. Nimeni nu poate face totul greşit şi faptul că am greşit nu înseamnă că tot ce fac este greşit.
   • Atenţie selectivă: se acordă atenţie doar aspectelor negative ale vieţii – “nu am avut nici o  clipă plăcută azi”. Momentele plăcute au fost trecute cu vederea.
   • Gândirea alb-negru: persoana gândeşte în extreme – “dacă nu reuşesc să fac perfect acest lucru, mai bine nu îl fac deloc”.
   • Personalizarea: persoana îşi asumă responabilităţi pentru lucruri care nu au sau au puţin de a face cu persoana sa – dacă prietenul a trecut pe stradă fără să-l observe, acesta îşi spune: “precis am făcut ceva ce l-a supărat”.
     Photo by Francisco Gonzalez on Unsplash