Cum anxietatea părinților influențează dezvoltarea copiilor
Să-mi fie teamă? Să fug? Să lupt? Ce este anxietatea? Teama este o caracteristică a speciei umane. Aceasta are efecte benefice și adaptative în anumite situații, cum sunt, de exemplu, cele de pericol. Teama că ceva ni se va putea întâmpla ne ajută să ne activăm forțele pentru a fugi sau a face ceva pentru a scăpa. Gândiți-vă la oameni care, în situații disperate, au făcut lucruri care în mod normal nu le-ar fi putut face: au alergat cu viteză mare, au ridicat greutăți, au sărit de la înălțimi mari etc. Din păcate, există multe tipuri de anxietate. Anxietatea sănătoasă – vigilența, îngrijorarea, precauția – ne ajută să obținem ce vrem și să evităm ceea ce nu dorim. De aceea, este bine că îngrijorarea ne ajută să ne asigurăm când trecem strada, să conducem cu viteze rezonabile, să nu consumăm otravă, să evităm să umblăm noaptea pe străzi etc. Anxietatea sănătoasă ne menține viața. Anxietatea nesănătoasă, însă, ne afectează viața de zi cu zi. Imaginați-vă o persoană care refuză să treacă strada pentru a nu suferi un accident, se uită dezorganizat în toate direcțiile înainte de a trece și cauzează astfel un accident, nu iese deloc din casă de teamă să nu i se întâmple ceva rău, nu îi permite copilului să aleagă pentru a nu cădea, îl îmbracă excesiv pentru a nu răci etc. Concluzia la cele de mai sus este că anxietatea sănătoasă ne ajută să ne păstrăm viața și să ne atingem scopurile; anxietatea nesănătoasă face, de multe ori, opusul. O persoană care se îngrijorează excesiv își pierde controlul, se teme și în situații de risc minor, fiind foarte stresată aproape tot timpul. Mulți părinți își cresc copiii având mereu frică că ceva rău s-ar putea întâmpla. Astfel, îi superprotejează pe copii, nedându-le voie să experimenteze diverse lucruri din teama de a nu se întâmpla ceva „groaznic”. Sunt părinți care îl opresc pe copil să alerge pentru că nu cumva acesta să cadă; nu îi lasă să se cațăre în copaci pentru că s-ar putea să cadă și să-și rupă mâna sau piciorul; am întâlnit părinți care primiseră role pentru fetița pe care o aveau în plasament și nu îi permiteau acesteia să meargă cu ele deoarece părinților le era frică că aceasta își va rupe picioarele. Alți părinți își îmbracă excesiv copilul din teama ca acesta să nu răcească. Pe lângă temerile de ordin fizic, ca cele descrise mai sus, părinții prezintă temeri de ordin social: „îmbracă-te frumos să nu râdă copiii de tine”. Ce înțelege copilul este că va trebui să se conformeze părerilor celorlalți pentru a evita cu orice preț ca ceilalți să râdă de el, iar dacă vor râde, acesta va fi cel mai rău lucru care se poate întâmpla. Să ne gândim pentru o clipă: putem evita cu desăvârșire ca cineva să nu râdă de noi? Dacă suntem sinceri cu noi înșine, ne vom da seama că, indiferent cât de mult ne-am dori aceasta, pe parcursul vieții cineva va râde de noi. Cum vom reacționa când aceasta se va întâmpla dacă noi considerăm că acest lucru este groaznic? Cum va reacționa copilul pe care l-am învățat să evite cu orice preț dezaprobarea celorlalți? Va ști el oare să treacă cu bine peste aceste situații? Ceea ce învață copiii să facă va fi să se compare mereu cu ceilalți și să depindă de părerea celorlalți. De ce să ne mirăm atunci că o adolescentă nu mai îmbracă o bluză nou-nouță pentru că cineva i-a spus că e urâtă? De ce ne-am mira ca și părinți când copilul nostru a acceptat să se drogheze pentru că prietenii lui i-au cerut asta? Are rost să-l criticați și să-i spuneți: „Tu ești atât de prost încât nu ai putut să le spui NU?” Cine l-a învățat să-i fie frică de a fi respins de ceilalți, de a-i fi frică să decidă singur de teama de a nu fi luat în râs? Astfel de acțiuni duc, de multe ori, la „handicaparea” copilului, deoarece acesta nu învață să se descurce în diverse situații și, în plus, dezvoltă el însuși teama de a încerca. Părinții temători își învață copiii să se teamă. Copiii învață experimentând. De multe ori, părinții încearcă să-i ferească de neplăceri și le limitează astfel dezvoltarea și dobândirea autonomiei copilului. Sunt cazuri de părinți care nu permit copiilor de șase/șapte ani să-și ungă felia de pâine pentru a nu se murdări pe mâini și pentru a nu murdări fața de masă. Cum va învăța copilul acela să-și ungă felia de pâine? Părinții anxioși sunt neliniștiți și aproape tot timpul supărați. Aceștia văd pericole peste tot. Simptomele anxietăţii: Respiraţie întretăiată, creşterea ritmului respiraţiei, presiune la nivelul pieptului, senzaţie de înec, transpiraţie, mâini reci sau calde, creşterea pulsului, senzaţie de leşin, creşterea presiunii arteriale, pierderea apetitului, ameţeli, disconfort abdominal, stări de greaţă şi vărsături, tremurături, clipitul ochilor, amorţirea picioarelor, insomnie Situaţii în care s-ar putea să deveniţi anxios: Situaţii în care e nevoie să socializaţi cu alte persoane ; Vorbitul în public ; Căutarea unui loc de muncă ; Vorbitul cu şeful dumneavoastră ; Intervenţii medicale ; Modficări care pot apărea în viaţa dumneavoastră (divorţ, mutatul în altă localitate, decesul unei persoane dragi, etc) ; Teamă de anumite animale ; Teama de a folosi liftul ; Teama de înălţimi ; Teama de spaţii deschise Consecinţe ale anxietăţii în creşterea copiilor: Părinţii anxioşi au tendinţa de a fi hiperprotectori. Încearcă să-şi salveze copii de orice neplăceri şi nu îi lasă să exerimenteze lucruri noi, aceştia neştiind cum să îşi rezolve problemele cu care se confruntă. Copiii crescuţi de părinţi anxioşi vor învăţa, la rândul lor, să se teamă. Nu vor avea iniţiativă şi vor fi lipsiţi de multe experienţe plăcute în această viaţă. Frica se extinde – cu timpul părinţilor anxioşi le va fi frică de tot mai multe lucruri. Celor cărora le e teamă că ceilalţi nu i-ar aproba, vor acţiona conform părerilor altora, deşi acelea s-ar putea să fie greşite. Anxioşii nu gândesc logic, sunt neliniştiţi
Cum să eviți cele 6 greșeli comune făcute de părinți
Astăzi îți prezint câteva sfaturi pratice pe care le poți pune încerca în locul celor vechi. Mai jos vei găsi câteva reguli pe care le recomand să le respecți pentru a evita câteva greșeli comune făcute de părinți. Amintește-ți că schimbarea comportamentului copilului va avea loc doar dacă schimbi ceva în modul în care te raportezi la copil. În acest moment, copilul pur și simplu reacționează la ceea ce faci tu. Dacă tu schimbi ceva, și el va schimba ceva. Nu te aștepta la rezultate pozitive imediate. Este foarte posibil ca copilul să reacționeze inițial într-un mod chiar mai negativ decât o făcea înainte. Cu alte cuvinte: „LUCRURILE SE VOR ÎNRĂUTĂȚI ÎNAINTE DE A SE ÎMBUNĂTĂȚI”. Perseverează! Schimbarea va veni, dar este nevoie de timp pentru asta. 21 Sfaturi practice că să eviți cele 6 greșeli comune făcute de părinți Buzunare sparte – Oferă recompense pentru diferite sarcini. Banii obținuți astfel îi poate folosi pentru a cumpăra ceea ce își dorește.– Nu recompensa manipularea acceptând să cumperi anumite lucruri doar pentru a evita crizele copilului.– Fă diferența între a avea nevoie și a vrea. Copiii au nevoie de pantofi, dar își doresc pantofi de firmă de la Kenvelo. Faptul că vor ceva nu înseamnă că au nevoie de acel lucru. Renegociere – Respectă regulile, standardele și înțelegerile stabilite.– Nu renegocia după un comportament inadecvat. Dacă ai stabilit ca și consecință faptul că a doua zi nu va ieși afară pentru că a venit acasă după ora stabilită, nu renegocia. Țipatul – Ia 60 de secunde sau chiar mai mult înainte de a interveni. Învață cum să îți controlezi emoțile, în special furia.– Scrie ce îți dorești să facă copilul pe o foaie de hârtie. Gândește-te apoi cum poți obține respectivul comportament de la copil fără să țipi.– Nu pune etichete copilului și nu-l jigni. Dacă o faci, cere-ți iertare. Învinovățirea celorlalți – Nu scuza comportamentul copilului.– Nu da vina pe persoanele cu autoritate (celălalt părinte, profesor, bunici, obiecte etc.).– Nu-i permite copilului să se scuze sau să învinovățească pe alții pentru comportamentele sale.– Nu minimaliza gravitatea faptelor copilului asupra altora și asupra lui însuși.– Nu proteja copilul de consecințele naturale ale comportamentului său. Martirul – Permite-i copilului să greșească.– Nu cere de la copil mai mult decât vârsta și nivelul lui de dezvoltare.– Permite copilului să experimenteze frustrarea, nemulțumirea și tristețea fără a interveni pentru a corecta lucrurile. Perfecționistul – Nu menține atenția permanent asupra copilului.– Dacă copilul se descurcă bine la școală și din punct de vedere social, încetează să te plângi chiar dacă nu totul este așa cum îți dorești. Nu există perfecțiune!– Menține standardele la nivelul vârstei copilului tău. Nu cere mai mult decât poate sau știe să facă.– Nu încerca să citești gândurile copilului tău. Este cinstit să-i dai șansa să spună ce a gândit.– Acceptă zile și dispoziții proaste. Nu toate zilele sunt la fel! Nu catastrofa! Cu toții avem zile mai puțin bune. Dacă ziua este mai dificilă, nu o face și mai grea prin atitudinea ta! La ce să te aștepți dacă implementezi aceste lucruri? Așteaptă-te la frustrare și chiar furie din partea copilului tău. El se simte confortabil cu tine atunci când practici roluri parentale ineficiente, deoarece este obișnuit cu ele și știe la ce să se aștepte. Așteaptă-te să te simți un pic ciudat și nesigur atunci când aplici roluri noi, deoarece ești obișnuit cu cele ineficiente. Scopul este să practici aceste noi roluri. Dar amintește-ți, schimbarea nu se produce peste noapte. Copilul tău poate rezista inițial, și asta e în regulă. Face parte din proces. S-ar putea să testeze limitele pentru a vedea dacă chiar ești serios. Rămâi consecvent, și în cele din urmă, se va adapta la noile așteptări. Pe măsură ce implementezi aceste schimbări, încearcă să fii răbdător și cu tine însuți. Parentingul este o călătorie, nu un sprint. E în regulă să faci greșeli pe parcurs; ceea ce contează este că ești dedicat îmbunătățirii. Continuă să întărești comportamentele pozitive și să aplici regulile în mod constant, și în timp, vei începe să observi o schimbare în comportamentul copilului tău. Cu drag, Photo by Isaac Quesada on Unsplash
Copilul meu nu mă ascultă. Cum îl învăț pe copilul meu un nou comportament?
Cum învață oamenii? Orice comportament este rezultatul repetării. Dacă un copil știe să scrie, este pentru că a repetat scrisul. Dacă se enervează des, este pentru că a repetat enervarea. Dacă nu știe tabla înmulțirii, înseamnă că nu a repetat suficient. Dacă nu știe poezia, înseamnă că mai are nevoie să repete. Exemplele pot continua pentru orice comportament dorești. Când te enervezi și țipi la copil de ce nu știe ceva, asta nu îi va aduce cunoștință și nu i-o va băga pe o pâlnie în cap. Tot ceea ce creierul știe să facă se datorează experienței și numărului de repetări. Unele lucruri au nevoie de mai puține repetări, iar altele de mai multe. Doi copii au nevoie de un număr diferit de repetări pentru același comportament. Din acest motiv este o greșeală să comparăm copiii. Legea învățării este aceeași: repetarea. Dacă copilul meu are nevoie de mai multe repetări decât Georgel, degeaba mă agit și îl fac prost și îi țip că de ce Georgel știe și tu nu știi. Cu cât mă pun mai repede pe treabă și fac ceea ce este necesar, cu atât îmi ajut mai mult copilul. Dacă dorim ca un copil să modifice un anumit comportament, este nevoie să îl învățăm comportamentul opus. De exemplu, dacă dorim să nu mintă, este nevoie să îl învățăm să spună adevărul. Dacă dorim să nu țipe, este nevoie să îl învățăm să vorbească calm. Simplul fapt că țip la el: „Auzi, mă copile? Ți-am spus să nu mai țipi la mine!” nu face decât să-l învețe că și mami face la fel și e ok să facă și el când nu îl vede mami. Creșterea frecvenței unui comportament pozitiv este însoțită de scăderea frecvenței comportamentului opus și invers: creșterea frecvenței unui comportament negativ este însoțită de scăderea frecvenței comportamentului pozitiv. Dacă un copil învață să se comporte calm în situația în care i se refuză ceva, se va manifesta tot mai puțin violent; nu poți fi și calm și nervos în același timp. În timp ce scriu aceste rânduri, mi-am amintit de modul în care un indian bătrân își învăța nepotul lecții despre viață: Într-o seară, un bătrân indian îi explica nepotului său ce luptă teribilă se dă în interiorul fiecărei persoane și îi spunea așa: „În fiecare dintre noi sunt doi lupi. Lupul Răului și Lupul Binelui. Lupul Răului reprezintă furia, gelozia, invidia, tristețea, aroganța, vinovăția, minciuna, răutatea față de ceilalți. Lupul Binelui reprezintă bucuria, iubirea și înțelegerea față de ceilalți, ascultarea, modestia, bunătatea, adevărul, generozitatea.” După o clipă de gândire, nepoțelul îl întreabă pe bunic: „Bunicule, și care lup câștigă?” Iar bunicul răspunde: „Cel pe care îl hrănești mai mult!” Întrebare: Tu, ca părinte, ce comportamente hrănești mai mult în copilul tău? Care sunt comportamentele care îți atrag atenția la copilul tău? Ce comportamente îi prezinți ca exemplu copilului tău? Copilul știe să facă ce vreau eu sau nu vrea să facă? Am observat de multe ori că părinților le este greu să se pună în poziția copilului. Aceștia nu înțeleg că copilul nu gândește ca ei, nu poate observa consecințele pe termen lung și nu are aceleași interese ca părintele. De exemplu, dacă ai uitat ceva pe foc în timp ce copilul se juca la calculator, degeaba țipi la copil că mâncarea este mai importantă decât jocul. Asta e valabil pentru tine, însă nu și pentru el. Pentru ca acest lucru să se schimbe, copilul are nevoie să învețe. Copiii nu știu lucruri pur și simplu. Ei le învață din experiențele de zi cu zi. De aceea, este bine să te asiguri dacă copilul tău știe ceea ce te aștepți să facă sau nu, indiferent cât de lipsit de sens ți s-ar părea să nu știe. Astfel, avem două situații: 1. Copilul nu știe să facă comportamentul, caz în care este nevoie să îl învețe. Metodele pe care le vom folosi în acest caz sunt: modelarea și jocul de rol, prezentate mai departe în acest articol. 2. Copilul știe să facă comportamentul, însă nu îl face suficient de des (i se repetă de multe ori) sau refuză să îl facă. În acest caz, metodele folosite sunt descrise în articolul viitor. Adesea, părinții cer copiilor să nu facă un anumit comportament, fără să-și pună întrebarea dacă acesta știe ce să facă în locul comportamentului pe care i se cere să nu-l facă. Este important să ceri copilului ceea ce vrei să facă, nu ceea ce nu vrei să facă. Nu presupune că știe ce să facă! Verifică! Întreabă-ți copilul: Ce altceva ai fi putut face/spune în această situație? De exemplu: 1. Nu-ți lovi colegii. Ce poate face copilul în loc de a-și lovi colegii când aceștia îi vorbesc urât sau chiar îl lovesc la rândul lor? Mă aștept să îți spui că nu te ajută să îi lovești și să te întorci să pleci. 2. Cu mine nu vorbești pe tonul acesta! Și cum ar fi bine să vorbească? Mă aștept să îmi vorbești politicos. De exemplu, în această situație ai fi putut să-mi spui: Mami, pot să te întrerup un pic? Pentru a înlocui un comportament negativ cu opusul acestuia este nevoie ca persoana respectivă să știe să facă comportamentul respectiv și, în acest moment, ne vom referi la situația în care copilul nu știe să facă comportamentul. Pentru înlocuirea unui comportament este nevoie ca noul comportament: 1. Să fie incompatibil cu comportamentul negativ (ex. a lovi nu este compatibil cu a te întoarce și a pleca, a fuma cu a face exerciții, etc). 2. Să aducă aceleași beneficii (dacă comportamentul negativ îi aduce atenție, este nevoie ca aceeași atenție să-i fie adusă de noul comportament). Cele mai puternice două tehnici pentru a-l învăța un comportament pe copilul tău: 1. Modelarea și imitarea Modelarea este o demonstrație a comportamentului pozitiv pe care dorești ca copilul tău să-l facă. Cu alte cuvinte, este nevoie ca tu sau altcineva să facă comportamentul respectiv. Metoda cea mai lipsită de eficiență pe care părinții o folosesc este
