Cum anxietatea părinților influențează dezvoltarea copiilor
Să-mi fie teamă? Să fug? Să lupt? Ce este anxietatea? Teama este o caracteristică a speciei umane. Aceasta are efecte benefice și adaptative în anumite situații, cum sunt, de exemplu, cele de pericol. Teama că ceva ni se va putea întâmpla ne ajută să ne activăm forțele pentru a fugi sau a face ceva pentru a scăpa. Gândiți-vă la oameni care, în situații disperate, au făcut lucruri care în mod normal nu le-ar fi putut face: au alergat cu viteză mare, au ridicat greutăți, au sărit de la înălțimi mari etc. Din păcate, există multe tipuri de anxietate. Anxietatea sănătoasă – vigilența, îngrijorarea, precauția – ne ajută să obținem ce vrem și să evităm ceea ce nu dorim. De aceea, este bine că îngrijorarea ne ajută să ne asigurăm când trecem strada, să conducem cu viteze rezonabile, să nu consumăm otravă, să evităm să umblăm noaptea pe străzi etc. Anxietatea sănătoasă ne menține viața. Anxietatea nesănătoasă, însă, ne afectează viața de zi cu zi. Imaginați-vă o persoană care refuză să treacă strada pentru a nu suferi un accident, se uită dezorganizat în toate direcțiile înainte de a trece și cauzează astfel un accident, nu iese deloc din casă de teamă să nu i se întâmple ceva rău, nu îi permite copilului să aleagă pentru a nu cădea, îl îmbracă excesiv pentru a nu răci etc. Concluzia la cele de mai sus este că anxietatea sănătoasă ne ajută să ne păstrăm viața și să ne atingem scopurile; anxietatea nesănătoasă face, de multe ori, opusul. O persoană care se îngrijorează excesiv își pierde controlul, se teme și în situații de risc minor, fiind foarte stresată aproape tot timpul. Mulți părinți își cresc copiii având mereu frică că ceva rău s-ar putea întâmpla. Astfel, îi superprotejează pe copii, nedându-le voie să experimenteze diverse lucruri din teama de a nu se întâmpla ceva „groaznic”. Sunt părinți care îl opresc pe copil să alerge pentru că nu cumva acesta să cadă; nu îi lasă să se cațăre în copaci pentru că s-ar putea să cadă și să-și rupă mâna sau piciorul; am întâlnit părinți care primiseră role pentru fetița pe care o aveau în plasament și nu îi permiteau acesteia să meargă cu ele deoarece părinților le era frică că aceasta își va rupe picioarele. Alți părinți își îmbracă excesiv copilul din teama ca acesta să nu răcească. Pe lângă temerile de ordin fizic, ca cele descrise mai sus, părinții prezintă temeri de ordin social: „îmbracă-te frumos să nu râdă copiii de tine”. Ce înțelege copilul este că va trebui să se conformeze părerilor celorlalți pentru a evita cu orice preț ca ceilalți să râdă de el, iar dacă vor râde, acesta va fi cel mai rău lucru care se poate întâmpla. Să ne gândim pentru o clipă: putem evita cu desăvârșire ca cineva să nu râdă de noi? Dacă suntem sinceri cu noi înșine, ne vom da seama că, indiferent cât de mult ne-am dori aceasta, pe parcursul vieții cineva va râde de noi. Cum vom reacționa când aceasta se va întâmpla dacă noi considerăm că acest lucru este groaznic? Cum va reacționa copilul pe care l-am învățat să evite cu orice preț dezaprobarea celorlalți? Va ști el oare să treacă cu bine peste aceste situații? Ceea ce învață copiii să facă va fi să se compare mereu cu ceilalți și să depindă de părerea celorlalți. De ce să ne mirăm atunci că o adolescentă nu mai îmbracă o bluză nou-nouță pentru că cineva i-a spus că e urâtă? De ce ne-am mira ca și părinți când copilul nostru a acceptat să se drogheze pentru că prietenii lui i-au cerut asta? Are rost să-l criticați și să-i spuneți: „Tu ești atât de prost încât nu ai putut să le spui NU?” Cine l-a învățat să-i fie frică de a fi respins de ceilalți, de a-i fi frică să decidă singur de teama de a nu fi luat în râs? Astfel de acțiuni duc, de multe ori, la „handicaparea” copilului, deoarece acesta nu învață să se descurce în diverse situații și, în plus, dezvoltă el însuși teama de a încerca. Părinții temători își învață copiii să se teamă. Copiii învață experimentând. De multe ori, părinții încearcă să-i ferească de neplăceri și le limitează astfel dezvoltarea și dobândirea autonomiei copilului. Sunt cazuri de părinți care nu permit copiilor de șase/șapte ani să-și ungă felia de pâine pentru a nu se murdări pe mâini și pentru a nu murdări fața de masă. Cum va învăța copilul acela să-și ungă felia de pâine? Părinții anxioși sunt neliniștiți și aproape tot timpul supărați. Aceștia văd pericole peste tot. Simptomele anxietăţii: Respiraţie întretăiată, creşterea ritmului respiraţiei, presiune la nivelul pieptului, senzaţie de înec, transpiraţie, mâini reci sau calde, creşterea pulsului, senzaţie de leşin, creşterea presiunii arteriale, pierderea apetitului, ameţeli, disconfort abdominal, stări de greaţă şi vărsături, tremurături, clipitul ochilor, amorţirea picioarelor, insomnie Situaţii în care s-ar putea să deveniţi anxios: Situaţii în care e nevoie să socializaţi cu alte persoane ; Vorbitul în public ; Căutarea unui loc de muncă ; Vorbitul cu şeful dumneavoastră ; Intervenţii medicale ; Modficări care pot apărea în viaţa dumneavoastră (divorţ, mutatul în altă localitate, decesul unei persoane dragi, etc) ; Teamă de anumite animale ; Teama de a folosi liftul ; Teama de înălţimi ; Teama de spaţii deschise Consecinţe ale anxietăţii în creşterea copiilor: Părinţii anxioşi au tendinţa de a fi hiperprotectori. Încearcă să-şi salveze copii de orice neplăceri şi nu îi lasă să exerimenteze lucruri noi, aceştia neştiind cum să îşi rezolve problemele cu care se confruntă. Copiii crescuţi de părinţi anxioşi vor învăţa, la rândul lor, să se teamă. Nu vor avea iniţiativă şi vor fi lipsiţi de multe experienţe plăcute în această viaţă. Frica se extinde – cu timpul părinţilor anxioşi le va fi frică de tot mai multe lucruri. Celor cărora le e teamă că ceilalţi nu i-ar aproba, vor acţiona conform părerilor altora, deşi acelea s-ar putea să fie greşite. Anxioşii nu gândesc logic, sunt neliniştiţi
